Salut

Acesta este ultimul post aici. Nu mai am ce să vă spun şi nu are nici un rost să ne pierdem timpul (nici eu nici voi) cu textele de aici. Nu am un motiv anume. Poate sunt dezamăgit. Încep să cred că problema este la mine. Am aşteptări prea mari de la oameni şi nu este cazul.

Prin urmare, blogul se va inchide. Nu spun ca nu voi mai scrie niciodată pentru simplul motiv că nu vreau să spun niciodată.

Mulţumesc pentru cei care au citit şi, eventual, au comentat.

Multa baftă să aveţi şi zile însorite. La bună vedere!

Priviri nemuritoare

Când mergi pe stradă te uiţi vreodată în ochii oamenilor care trec pe lângă tine? Dacă da, ce vezi? Dacă nu, încearcă; s-ar putea să descoperi o altă lume.

Sunt două priviri care îmi opresc timpul în loc. Privirea sinceră a îndrăgostiţilor şi privirea inocentă a copiilor.

Prima dintre ele este parcă din ce în ce mai greu de găsit dar există. Uneori văd oameni stand unul lângă celălalt fără să scoată o vorbă, fără să se atingă…doar privindu-se. De cele mai multe ori privirea se regăseşte în ochi cuiva atunci când celălalt nu e atent sau e pe gânduri. Privirea aia spune un million de cuvinte. Privirea aia e uneori mai mult decât sentimentul în sine. Îmi e dor să fiu privit aşa.

Cât despre a doua privire, cea a copiilor, e cea care mă duce înapoi în locurile frumoase ale copilăriei. Să vezi ochii unui copil care atunci descoperă ceea ce îl înconjoară e ca şi cum ai asista la cea mai mare descoperire a umanităţii. Pentru copilul acela tot ceea ce este banal si monoton pentru noi, pentru el este cel mai grozav şi interesant lucru din lume.

De ce aceste două priviri? Pentru că exprimă emoţie în fel şi chip. Pentru că fără emoţie am fi doar nişte carcase goale.

Mi-e dor să fiu copil şi îmi e la fel de dor să fiu indrăgostit.

…

Mi-e dor de Pic… / Hachiko

Azi sunt 8 luni de când Pic nu mai e. Atât de mult îi simt lipsa… Sunt zile în care mă aştept să apară de undeva sau nopţi în care mă aştept sa aud ronţăituri prin bucătărie. Îi simt lipsa în zilele în care sunt supărat si nu e nimeni lângă mine sau în zilele în care am energie dar nu am cu cine să o consum prin casă.

Mi-e dor de zilele în care veneam acasă şi o auzeam încă de pe scări cum zgâria uşa precum şi figura pe care o făcea când rămânea singură acasă.

Mi-e dor de ea ca de cel mai bun prieten şi sunt sigur că şi ei i-ar fi fost dacă unul dintre ai casei ar fi lipsit. Parca era bolnavă când nu eram toţi acasă. Ştia că cineva e lipsă şi asta nu îi dădea pace.

Aş vrea să mă trezesc cu ea ghemuită lângă burta mea sau chiar lângă capul meu uneori. Aş vrea să ştiu ca orice ar fi cineva mă întâmpină la uşă atunci când intru în casă. Parcă o aştept tot timpul, aşa cum sigur şi ea ne-ar fi aşteptat o veşnicie.

Am învăţat în cei peste 11 ani cât am avut-o alături ce înseamnă loialitatea şi mi-a oferit dragoste necondiţionat. Tot ce avea nevoie era o mică gustărică sau un masaj la picioare

Dacă aveţi timp şi vreţi, uitaţi-vă la Hachiko. Veţi găsi acolo un spirit ca al lui Pic.

Îmi aduc aminte şi acum nopţile în care aveam treabă. Nu se ducea la culcare. Stătea cu mine în bucătărie şi moţăia sub masă, eventual cu capul pe picioarele mele.

Odată cu ea a dispărut şi o parte din mine… Aş face orice ca acea noapte de 1 noiembrie să nu fi existat. Am pierdut cel mai bun prieten atunci şi nimic nu mai e la fel.

I’m back…

What’s worse? New wounds, which are so horribly painful, or old wounds, which should have healed years ago, and never did? Maybe our old wounds teach us something. They remind us where we’ve been, and what we’ve overcome. They teach us lessons about what to avoid in the future. That’s what we like to think.

But that’s not the way it is, is it? Some things we just have to learn over and over and over… again.

After TIFF

Weekend-ul trecut am ajuns din nou la Cluj, chiar dacă mă întorsesem de doar o saptămână şi jumătate de la TIFF. Cine ştie cum stau din punct de vedere financiar probabil se întreabă cum reuşesc să tot plec din Bucureşti dar este vorba de o chestiune de oportunităţi. Dincolo de asta încerc să spun DA oricărei ocazii care apare.

Mulţumită unor oameni grozavi am avut parte şi de cazare şi de distracţie. Nu o să îi numesc aici pentru că nu vreau să îi expun opiniei publice

Şi dacă nu am apucat să spun până în acest moment, acum pot să afirm cu siguranţă că mi-ar plăcea să stau la Cluj. Şi nu, nu neapărat pentru că o mână de oameni s-au purtat mai mult decât frumos cu mine (deşi contează enorm) ci pentru că e un loc în care mă simt ca acasă (şi prin asta nu mă refer la Bucureşti).

Prin urmare, dacă mai era nevoie, încă o dată Clujul m-a convins. Le sunt recunoscător celor pe care i-am cunoscut acolo în ultima vreme că m-au ajutat să încep să gândesc pozitiv. Mi-au arătat că nimic nu poate fi prea rău şi că jumătatea plină a paharului este întotdeauna la locul ei.

Si, totusi, ceva lipseste…

14 iunie 1987

Acum fix 23 de ani s-a născut sora mea, Carmen Andreea. Pentru cei ce o cunosc ştiu că e un om bun chiar dacă uneori are toanele ei. Dar cine nu le are?

Azi e ziua ei şi ştiu că nu contează cadoul pe care I l-am luat sau cel pe care aş fi vrut să îl iau dar nu pot să nu mă gândesc de câte ori nu am vrut să îi iau exact ce ştiu că îi place dar, financiar, pur şi simplu nu am putut.

M-a ajutat mult în ultima vreme şi a fost alături de mine când a avut nevoie, aşa cum a ştiut, atât cât i-am permis. Îi mulţumesc că mi-a spus de TIFF şi că am mers împreună şi pentru că mă acceptă să merg cu ea şi la alt eveniment al industriei cinematografice in septembrie.

Prin urmare, chiar dacă nu vei citi ce am scris aici, surioară, îţi doresc să fii sănătoasă (ca să mă poţi suporta cât mai multă vreme), mai curajoasă decât am fost eu, mai înţeleaptă decât am fost eu şi să nu îl iei pe “nu” în braţe atunci când toată lumea ţi se deschide.

La Mulţi Ani, surioară

TIFF 2010

28 mai – 6 iunie, Cluj Napoca

Tocmai s-a incheiat şi mă bucur că am fost acolo. În lipsa unei activităţi permanente mi-am zis că nu ar strica să mai fac ceva voluntariat. Uitându-mă înapoi la ultimele două săptămâni îmi dau seama că aş fi greşit dacă nu m-aş fi dus.
Nu am apucat să văd prea multe filme dar la urma urmei nu ăsta era scopul şederii mele in Cluj. Am fost acolo să muncesc cât pot de mult ca să nu mai am timp să mă gândesc la “dilemele” mele şi chiar am reuşit.
Când m-am inscris pentru TIFF am ales departamentul Guest fără a avea vreo idee despre ceea ce este de făcut în acest department. Am găsit oameni pregătiţi să muncească şi am găsit un festival despre care până acum doar citisem. Pe parcurs am ajuns să fac mult mai multe decât bănuisem pentru că am fost implicat şi în vânzările de material promoţionale TIFF. Am avut ocazia să văd cum se distrează studenţii în Janis Stuf, am băut berea sponsorului oficial şi am mers chiar şi la petrecerile TIFF (interzise, în principiu, voluntarilor dar accesibile celor din departamentul Guest).
“Jos pălăria” pentru petrecerea finală a TIFF. Nu sunt fanul petrecerilor zgomotoase sau al cluburilor dar recunosc si eu o petrecere bună atunci când văd una Multumiri brăţării magice, că altfel am fi fost mai puţini
Mi-a plăcut foarte mult atmosfera de la Republica şi din Piaţa Unirii. A fost ceva mai deosebită decât în celelalte cinematografe. Un film de seară în Piaţa Unirii a fost o experienţă pe care aş repeta-o oricând. Taromul de ora 23 şi un pic nu a trecut neobservat

Prin urmare, cinefili sau nu, vă invit anul viitor să luaţi parte la acest eveniment, indiferent de postura pe care o veti avea – voluntar sau simplu spectator.

Mai multe informatii despre TIFF 2010 gasiti aici.

Ce mi-a rămas după TIFF – amintiri, oameni, emoţii şi câteva poze pe care le găsiţi pe flickr.

Alte vremuri

Cu ceva vreme în urmă mi-ar fi întins o mână. Astăzi, în schimb…

Tristeţi nedesluşite

“Tristeţi nedesluşite-mi vin, dar toată durerea,
ce-o simt n-o simt în mine,
în inimă,
în piept,
ci-n picurii de ploaie care curg.”
(Lucian Blaga – “Melancolie”)

P.S.: aceste versuri le-am primit printr-un mesaj acum 8 ani. la momentul respectiv erau o parte din dialogul cu un prieten drag. astazi sunt doar amintiri.