Priviri nemuritoare
Când mergi pe stradă te uiţi vreodată în ochii oamenilor care trec pe lângă tine? Dacă da, ce vezi? Dacă nu, încearcă; s-ar putea să descoperi o altă lume.
Sunt două priviri care îmi opresc timpul în loc. Privirea sinceră a îndrăgostiţilor şi privirea inocentă a copiilor.
Prima dintre ele este parcă din ce în ce mai greu de găsit dar există. Uneori văd oameni stand unul lângă celălalt fără să scoată o vorbă, fără să se atingă…doar privindu-se. De cele mai multe ori privirea se regăseşte în ochi cuiva atunci când celălalt nu e atent sau e pe gânduri. Privirea aia spune un million de cuvinte. Privirea aia e uneori mai mult decât sentimentul în sine. Îmi e dor să fiu privit aşa.
Cât despre a doua privire, cea a copiilor, e cea care mă duce înapoi în locurile frumoase ale copilăriei. Să vezi ochii unui copil care atunci descoperă ceea ce îl înconjoară e ca şi cum ai asista la cea mai mare descoperire a umanităţii. Pentru copilul acela tot ceea ce este banal si monoton pentru noi, pentru el este cel mai grozav şi interesant lucru din lume.
De ce aceste două priviri? Pentru că exprimă emoţie în fel şi chip. Pentru că fără emoţie am fi doar nişte carcase goale.
Mi-e dor să fiu copil şi îmi e la fel de dor să fiu indrăgostit.
